Lumea se schimbǎ la fel de repede ca şi zilele din calendar şi îmi dau seama că trebuie sǎ mǎ grǎbesc. Mâine-poimâine vǎ înghit apele şi n-aş vrea ca jurnalul meu sǎ-l trimit telelei pe ocean, închis într-o sticlǎ. Nu cǎ nu mi-ar place aventura, dar sǎ rǎtǎceşti secole de-a rândul într-o sticlǎ, oprimat de dopul dictator, care-ţi dǎ la cap la cea mai micǎ tentativǎ de evaziune şi care te separǎ fortuit de lume, sǎ vezi lumina soarelui, fǎrǎ a te putea bucura de ea, legǎnat de iluzia cǎ poate poate cineva, într-o zi, te va descoperi totuşi, astea toate la un loc sunt curat masochism. Arca mea cu amintiri nu o pot spulbera ca pe cenuşile cremaţiei, aruncând-o la întâmplare, în cele patru vânturi. Nu, n-am sǎ-mi pun jurnalul pe ape. Dar unde ? Pe uscat ? Oare întinderea nesfârşitǎ a nisipurilor deşertului nu-ţi oferǎ aceeaşi tristǎ perspectivǎ: uitarea ? Şi bibliotecile publice şi inimile oamenilor nu sunt şi ele tot nişte închisori cu dop şi cu iz de murǎturi, unde uitarea dospeşte criminal, acrind conţinutul?

            Şi totuşi… Arca mea va naviga într-o bună zi într-o mare, dar nu în orice fel de mare; o mare de inimi omeneşti.